Copii salbatici (2016)

În anul 1981, liniştea aparentă a oraşului B. este tulburată de apariţia, pe garduri şi pe ziduri, a numeroase lozinci antitotalitare, scrise cu cretă. Forţele de ordine şi represiune cheamă întăriri şi se coalizează cu grupuri de informatori, de copii ai străzii, de hoţi. Protestatarul, un elev de liceu, este deconspirat repede. Va fi anchetat de Securitate şi va muri lent, în chinuri. Romanul Copiii sălbatici evoluează în jurul acestei poveşti adevărate, dar trebuie citit ca o feerie epică din subterana comunistă, unde personaje crude, inocente, însetate de viaţă se asociază, dintr-un instinct atavic de supravieţuire, în grupuri, în secte, în reţele de urmăritori, şi circulă aiuritor prin tunelurile unei lumi în care domnesc Partidul, Miliţia, Securitatea. Caută victime şi denunţători. Supraveghează străzile, fabricile, şcolile, satele de la graniţa cu URSS. Coboară în adîncurile sufletelor celor singuri, pătrund în intimitatea familiilor, citesc gîndurile lor secrete. Aud, văd, raportează. Fiecare, în acest ritual social, îşi consumă cu patimă plăcerile şi spaimele, cu o bogăţie halucinantă a percepţiei senzuale sau mentale, dar păstrează un ideal comun: fraternizarea cu celălalt. Constantin Iftime împărtăşeşte vitalitatea personajelor sale, devine parte din ele, trăieşte cu o minuţie înfricoşătoare fiecare scenă sau tablou al acestui univers grotesc. Eroii săi, prinşi în vîrtejul evenimentelor, nu mai au hotar sufletesc, moral, social, intră în zone interzise ale conştiinţei, fac să sară în aer imaginarul comun al vieţii în comunism descrise de literatura de pînă acum.